• de
  • en
  • es
  • fr
  • it
  • ro

Mircea Brenciu

“Dacă ai fi privit lumina acelei ultime zile”

MOTTO: La capătul puterilor trebuie să fie cineva.

Receptarea picturii lui Liviu Babeş este obturată de destinul pe care el şi l-a însuşit. Opinia mea este că nu ar trebui să operăm o disjuncţie.

Este foarte uşor, prea uşor să îi califici tematic pictura; obsesiile morţii şi labirintului; moartea ca purificare şi ieşire din labirint.

A vorbi despre caracterul definitiv al morţii este, fireşte, tautologic. Nu există însă moarte mai categoric sacrificială decât a lui Liviu Babeş, nici pictură care să poată semăna mai mult morţii sacrificiale – o pictură patetică în sensul originar etimologic al cuvântului – pathesis înseamnă în greaca veche suferinţă. Nu prin simplă asociere de cuvinte cred că este necesar să amintesc puterea de catharsis pe care exprimarea suferinţei o imprimă şi o descătuşează.

Pentru a limpezi proximităţile (nu influenţele) acestei picturi două nume trebuie pomenite: Maurice Vlamink şi Salvador Dali.

Gloria postumă, câtă va fi, a acestor tablouri este dificil de apreciat. Preţul lor sufletesc este cu absolută certitudine inestimabil. Aş îndrăzni să forţez expresia şi să calific drept pictură sculptată creaţia lui Liviu Babeş, o puternică doză de brutalitate – uneori pensula funcţionează asemeni unui cuţit. Asemeni unei flăcări. Mereu orizonturile sunt joase, adânci, trase în contur puternic, incendiate.

Nu vreau să accentuez pe biografic, dar, pe lângă a fi tulburi, culorile lui Liviu Babeş au calitatea paradoxală de a fi înflăcăate. Intransigenţă: bănuiesc că acesta este cuvântul definitoriu pentru Liviu Babeş ca artist şi om.

Atâta câtă este, moştenirea lui artistică este dominată de tema rătăcirii. Fie că este vorba de “Labirintul”, unde îi este suprapusă jertfirea în întruchiparea ei exponenţială prin Iisus Christos răstignit, în “Neantul”, unde pierderea de sine este ambivalentă, având conotaţia pozitivă a unei urcări la cer, fie că pierderea de sine se petrece sub orizonturile joase, apăsate de ceruri imense care diminuează şi strivesc personajul în “Vrăjitoarea”, “Lume ciudată”, “Obeslisc”, “Jocul sferelor”, “Amintiri”, “Crepuscul”, chiar şi în “Peisaj cu soare”. “Jocul şahului” este o triplă punere în abis – apar trei reprezentări ale reprezentării, aşa cum “Grota cu măşti” trimite la pagina mitului platonician, citită sau intuită. Nu prin realizarea sa (siluetele umane sunt dureros de stângace, ca în orice ocurenţă în această artă simbolocă şi intuitivă) ci prin situare, lucrarea impune să fie numită: este ultima pictură a lui Liviu Babeş, iar pe spatele ei, sub titlu şi an, apare cuvântul ende (sfârşit), semn clar că Babeş îşi încheiase o parte a proiectului său uman şi autodafe-ul era un gând, mult timp preexistent.

Aceste însemnări nu vor nicidecum să se coaguleze într-un microeseu encomiastic. Consider mai degrabă o datorie de conştiinţă din partea mea să transcriu câteva consideraţii estetice asupra artei lui Babeş. În vreme ce Babeş suferea cumplit în grota cu măşti a indolenţei româneşti şi îşi încheia socotelile cu ea planificându-şi autodistrugerea simbolică, autorul acestor rânduri se juca hedonist pe un ţărm al Mediteranei. Cele scrise aici nu pot scăpa aşadar unei subiectivităţi izvorâte din ruşine. Un prieten îmi spunea că Liviu Babeş, dacă ar trăi acum, ar face acelaşi gest, în contextul multiplelor neîmpliniri în care s-ar regăsi. Nu cred în “Zvon de primăvară”, “Floarea soarelui”, “Sfântul Gheorghe cu balaurul”, însă mai ales în basorelieful “Familia” găsim elementele încrederii în resurecţia spirituală nu doar a sinelui, ci a neamului: culoarea picturilor este încărcată de energia autentică a bucuriei şi dorinţei de a construi. “Familia” respiră linişte şi armonie. Un alt basorelief în lemn “Somnul”, chiar dacă te poate face să te gândeşti la o mască mortuară, sfârşitul pe care îl evocă este unul împăcat şi senin. “Vlad Ţepeş” şi “Sfântul Gheorghe…”, în tehnici diferite, strigă nevoia unie justiţii nu imanente, ci iminente, iar acesta nu este un joc de cuvinte. Jertfa lui Babeş a fost de natură a apropia timpul justiţiar – aşa s-a dorit, a avut o raţiune intenţională.

Pictorul ştie să echilibreze rectangularităţile cu liniile curbe. Este un pictor aşezat, bun artizan; furia nu este exprimată în imagine – în alegoria sau doar povestea pe care imaginea o propune. Desigur că avem de-a face cu o dierctitudine de manifest, cu o exprimare tranşantă care impune totuşi înteligenţei receptorului să intre în vibraţie cu inteligenţa şi curajul artistic al autorului. Caracterul de manifest este pentru gustul meu prea dur – în “Pădurea amputată” e la mintea oricui că (era să scriu “poetul”) pictorul nu deplânge defrişările, este vorba de retezarea destinului unui popor. Privind din unghiul favorabil lucrarea, ca pe un manifest, ea primeşte admiraţia care i se cuvine.

Nu aflăm aici morbideţe, acea graţioasă, aromitoare, somnolentă morbidezza de cele mai multe ori intim amestecată cu erosul, dar unui duh cotropitor al morţii nu îi putem nega prezenţa în nici un pliu al culorii.

Mulţi artişti, între ei şi autorul versului pe care l-am împrumutat ca titlu, şi-au procurat o sinucidere lentă; ne exprimăm astfel perifrastic, pentru a o decela de viciu. Multe dintre revoltele noastre, pe lângă ceea ce a întreprins Liviu Cornel Babeş, par ţâfne. Hipersensibilitatea îşi loveşte şi îndurerează, înainte de toate şi orice, purtătorul; pictura este un pas sfios care ne apropie de singurătatea neţărmurită a acestui om.

Privim pictura lui Liviu Babeş ca pe o repetiţie minuţioasă, lucidă, a sinuciderii. Actul artistic avea la el o sacralitate, absentă la pictorii categoric superiori tehnic, realizaţi, consacraţi, etc. prin comparaţie.

Alteritatea a provocat dintodeauna ciudă, dispreţ, ură, neînţelegere. Sub soarele negru al disperării, acest om a văzut altfel: el a văzut clar monstruozitatea pe lângă care noi treceam închizând ochii.

În lapidaritatea lor numerică, pânzele lui Liviu Cornel Babeş trebuie privite ca sâmbure al unei opere enigmatice, pentru că virtuale. Unele dintre ele sunt superbe. Altele, numai reuşite. Oricum, ele au, roşu pe alb, un caracter vestitor. Nu oracular, nici premonitoriu, pentru că picturile se supun unui ceasornic interior reglat infinitezimal. Violenţa conţinută ori explicită şi frumuseţea lor nu ne vor da pace.

Mircea Doreanu

Copyright 2019 LiviuBabes.ro