Tablourile sale sunt şi mai puţin cunoscute. Sunt convins că mai există în ţară literatura de sertar scrisă în epoca “poleită”, încă necunoscută. La fel cum foarte mulţi artişti plastici au rămas aproape anonimi. Sub dictatură a existat o rezistenţă nedeclarată a unor oameni care nu puteau trăi fără să picteze. Au fost şi artişti care nu şi-au subjugat creaţia politicului. Unul dintre aceşti pictori liberi a fost şi Liviu Babeş. Suprarealismul îi deranja cel mai mult pe “tovaraşi”. Nu îl inţelegeau şi tot ce nu era înţeles uşor era considerat subversiv. Astfel, în plină epocă realist-socialistă, apar opere ce contrazic toate tezele de partid şi de stat. Se crează opere de artă care nu au loc în expoziţii dar care sunt văzute în apartamente  doar de către prieteni. 

Gabriel Stan

Suprarealismul lui Babeş este sincer şi plin de simboluri şi semnificaţii. Din neliniştea căutărilor, nu neapărat plastice ci de protest împotriva dictaturii, au rezultat lucrări pline de substanţă şi emoţie. Singurătatea, înfrigurarea sufletească, lipsa de comunicare şi comuniune emoţională, frica, tensiunea psihologică sunt repere imediate ce apar în pictura lui Babeş. Drept ar fi ca acest suprarealism din timpul comunismului care trece uşor de dramatismul expresionist, de după al doilea război mondial, să poarte un alt nume. Nu este aici nici locul nici timpul să căutăm acest termen, dar trebuie să înţelegem că lumea imaginară de care amintim, lumea filmului ‘Călăuza”, a fost nu numai un refugiu al oamenilor sensibili dar şi o cale către libertate. La fel ca şi în cazul lui Victor BRAUNER, care şi-a prevăzut accidentul la ochi cu mult timp înainte ca el să se petreacă în realitate şi pictorul Liviu Babeş este un previzionar, el îsi prevede în lucrările sale sfârşitul tragic